In forma ei cea mai elevata, cunoasterea este un ansamblu de enunturi adevarate si intemeiate.Adevarul este o proprietate pe care o au unele din enunturile noastre.Asadar, natura si limitele cunoasterii si adevarului pot fi considerate teme epistemologice importante.

Limbajul are fata de cunoastere in principal un rol de instrument si nu un mediu al acesteia. Intr-un fel, limbajul are o functie transcendentala: face posibila cunoasterea noastra.

Relatia cunoastere-limbaj sporeste problematizarile specifice teoriei cunoasterii: Poate reusim uneori sa dobandim adevarul, dar il putem reda in mod adecvat prin intermediul limbajului nostru? Cuvintele si structura limbajului sunt potrivite pentru lumea reala?

Printre cele mai importante teze referitoare la relatia dintre cunoastere si limbaj, amintim : a) cunoasterea, cel putin cunoasterea propozitionala este mediata prin limbaj, ceea ce inseamna ca nu reprezinta o cale directa, nemijlocita de acces la realitate; b) diferitele limbaje ireductibile unul la celalalt, par a descrie lumi diferite; c) limbajul nu este un simplu instrument (pasiv) al cunoasterii, ce are un rol constituitiv in cadrul acesteia, pentru unii au un rol de deformare si falsificare a realitatii; d) limbajul este discontinuu; e) originea limbajului este corelata cu originea omului ( limbajul nu a aparut inainte sau dupa aparitia omului, ci odata cu el).

Problemele privind originea limbajului nu au in mod explicit o relevanta pentru teoria cunoasterii, dar unele puncte de vedere pot spune, indirect, ceva despre posibilitatile noastre de a cunoaste lumea reala.Astfel, daca punctul de vedere al lui Cratylos (personaj in dialogul omonim al lui Platon) – „in chip firesc, pentru fiecare din realitati ar exista o dreapta potrivire a numelui” – este indreptatit putem spera ca vom cunoaste lumea asa cum este. Lucrurile stau insa altfel, daca este corect punctul de vedere al lui Hermogenes, potrivit caruia „dreapta potrivire a numelui” nu ar fi decat „conventie si acord”.

In epoca moderna, John Locke considera ca intre cunoasterea noastra si cuvinte exista o relatie atat de stransa, incat este necesar sa cercetam „mai intai exact ce se afla in puterea cuvintelor si in ce fel denumesc lucrurile”. Cunoastera noastra, sublinia filosoful englez, „are mereu de-a face cu enunturi”, iar cuvintele nu sunt decat „semne ale ideilor noastre, ci nu lucruri in sine”.

David Hume diferentia trairile imediate, cum este durerea, de amintirea lor si arata ca evocarea unor impresii nu poate avea niciodata forta si vitalitatea originara a acestora. Pentru el, „gandul cel mai viu ramane in urma celei mai palide senzatii”.

La randul lui, Friedrich Nietzsche considera ca limbajul falsifica in mod necesar realitatea si duce la ordonare si simplificare a realitatii, la o prindere a acesteia prin notiuni dar cu pretul unei distorsiuni inevitabile, ceea ce inseamna ca limbajul si realitatea sunt incomensurabile.Cunoasterea nu este decat un instrument in lupta in care este viata, un fenomen conditionat de viata, iar adevarul este intotdeauna interpretare.Reprezentarile noastre aspra lumii, conditionate de limbajul nostru, sunt perspective asupra lumii, nu expresii ale unei lumi in sine.