Teoria adevarului coerenta

Reprezentantii teoriei adevarului coerenta apreciaza  valoarea ideilor din perspectiva compatibilitatii lor cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevarate . O anumita idee va fi considerata adevarata numai daca va fi in concordanta cu acest sistem. Se va spune ca adevarul este o proprietate a intregului sistem de “cunostinte “.

S-a obiectat insa : a)  este posibil sa avem doua propozitii contradictorii compatibile cu sistemul de propozitii acceptate deja ca adevaruri (deci consistenta logica nu este decat o conditie suficienta);  b) pentru a fi siguri ar trebui sa avem un singur sistem de adevaruri la care sa ne raportam : ne putem imagina doua asemenea sisteme, noncontradictorii fiecare in parte; in acest caz s-ar putea sa admitem ca trebuie sa raportam cele doua sisteme la lumea reala;  c) coerenta presupune principiul noncontradictiei, dar nu ne poate ajuta sa decidem daca acesta este adevarat sau nu.

In consecinta, coerenta poate fi apreciata doar ca test negativ al adevarului: ne poate ajuta sa decidem ca unele dintre ideile noastre sunt false, dar nu si care si de ce sunt adevarate.

Teoria pragmatista a adevarului

Pragmatismul este o miscare filosofica care s-a desfasurat in SUA la sfarsitul secolului al XIX  si inceputul secolului XX.

Teza fundamentala a miscarii este aceea ca semnificatia unei idei (concept) este determinata  de relevanta sa practica ; pragmatisti interpreteaza fiecare conceptie dupa consecintele sale practice .

Intemeietorul acestei miscari este considerat Charles Sanders Pierce, sub influenta lui William James acesta s-a extins si s-a distantat de varianta initiala , s-a extins spre etica si metafizica ( ca teorie a adevarului si a realitati ).

Pragmatismul se apropie foarte mult de utilitarism si de curentele antiitelectualiste .

In ceea ce priveste teoriile stiintifice , se subliniaza caracterul lor instrumental : teoriile sunt instrumente de cercetare , nu raspunsuri ultime , definitive la vreo enigma .

William James este cel mai de seama reprezentant , pentru acesta metoda  pragmatista

“ consta in a interpreta fiecare conceptie dupa consecintele sale practice “ , orientandu-se

spre faptele concrete , individuale, spre experienta . Problema centrala a uneii teorii a adevarului este formulata in urmatorii termini:

    Cum putem sti care idei sunt adevarate si care sunt false ?

    Ce rezulta pentru viata practica daca o idée este adevarata sau falsa?

    Ce consecinte vom avea daca acceptam ca o idée este adevarata ?

Consecintele practice pozitive care confera valoare unei conceptii sau idei se refera la posibilitatea de a ne conduce direct ,de a ne orienta cu succes in asteptarile noastre .

O idee adevarata este astfel un instrument util pentru adaptarea la realitate , teoriile nu sunt reproduceri ale realitatii , ci “ stenografie conceptuala a acesteia .

Ideile devin adevarate in contextul utilizarii lor , sunt facute adevarate de catre anumite fapte . Ideile care nu au, consecinte practice utile  sunt un fel de adevaruri “supranumerare”  care in imprejurari viitoare favorabile ar putea deveni utile .Cata vreme nu utilizam o idee , adevarul acesteia este totusi o posibilitate la indemana noastra .Va deveni efectiv insa numai daca ideea respectiva va fi utilizata si se va dovedi eficienta .

Cu alte cuvinte, adevarul este ceea ce este util sa credem sau sa acceptam . Adevarul nu este un atribut atemporal , o valoare statica si poate fi atribuit unei idei numai in masura in care aceasta poate fi verificata . Adevarul nu este o valoarae intelectuala si nici un scop al cunoasterii , ci un mijloc de a satisface diferite nevoi ale vietii.

Printe obiectiile principale aduse teoriei pragmatiste a adevarului mentionam :

a)      uneori si o idee falsa  poate fi utila ( de exemplu : diagnosticul gresit al unei boli);

b)      unele idei considerate adevarate pot fi lipsite de utilitate;

c)      oamenii pot aprecia diferit utilitatea unui enunt , aceeasi idee poate fi considerata adevarata de unii si falsa de altii;

In consecinta , se apreciaza ca teoria pragmatista a adevarului ofera cel mult un criteriu al adevarului , dar nu reuseste sa arate ce este adevarul.

 

Filosofia limbajului comun

Ludwig Wittgenstein – a adus cele mai importante contributii cu privire la analiza relatiei dintre limbaj si realitate , respectiv limbaj si gandire .

In “ Tractatus logico-philosofichus” este analizat modul in care limbajul si gandirea se pot raporta la realitate .

Punctul de plecare este ideea ca noi ne raportam la realitate prin intermediul propozitiilor (imagini ale realitatii ). Acestea reprezinta situatii sau stari de lucru , ceea ce exista sau se petrece in realitate , au corespondent in elementele imaginii. O imagine poate fi adevarata sau falsa in masura in care “ concorda “ sau nu cu realitatea .

Pe de alta parte , propozitiile sunt si modalitati de exprimare a gandirii “ nu putem gandi nimic nelogic “. Tot ceea ce poate fi gandit poate fi gandit clar , iar ceea ce poate fi gandit clar poate fi exprimat prin intermediul limbajul .Ceea ce nu poate fi exprimat poate fi aratat. Problemele filosofice apar atunci cand incercam sa exprimam inexprimabilul prin limbaj  (ex. Dumnezeu , frumos ) este o vorbire fara sens . Sarcina filosofiei este aceea de a delimita ceea ce se poate spune prin limbaj de ceea ce nu poate fi spus .

In  “ Cercetarii filosofice “ , Wittgenstein realizeaza   prejudecati ce stau la baza unor teorii clasice  ale limbajului si a gandirii occidentale .

Prima este aceea  a limbii ca reprezentare : limba este un ansamblu de nume prin care sunt desemnate entitati reale (lucruri , fenomene , actiuni , insusiri) si alte functii => sursa multor dificultatii filosofice ( de ex. referirea la “lucruri” care nu exista in realitate) .

O alta prejudecata : semnificatia sau intelesul unui cuvant este asemenea unei definitii , o idée prin care se reda ceea ce este comun , esential pentru lucrurile desemnate  prin cuvantul respectiv. Pentru Wittgenstein , semnificatia unui cuvant nu este data de ceea ce desemneaza acesta , nici de experienta interioara a vorbitorilor , ci de utilizarea acestuia in diferite jocuri de limbaj si pe baza unor asemanari de familie . De pilda , semnificatia termenului “numar”  este data de folosirea acestuia in diferite contexte si se determina printr-o “ retea complicata de asemanari care se suprapun si se incruciseaza “.  Intelesul lui este dat de inrudirea lucrurilor pe care le numim “ numar” ; pe baza acestora nu ajungem la ceva comun tuturor numerelor , ci la trasaturi care se suprapun partial, dar care dau impreuna , asa un anumit inteles , asa cum fibre diferite formeaza un fir de lana .

O alta prejudecata este aceea a aprecierii limbajului comun -neordonat, neomogen, neechivoc- drept un limbaj imperfect. Pentru Wittgenstein , limbajul comun este

etalonul, modelul a ceea ce este un limbaj si contine resursele necesare solutionarii problemelor filosofice .

Idei principale

–          natura adevarului  (teoria adevarului manifest si implicatiile ei );

–          importanta adevarului pentru cunoastere (conditie necesara a cunoasterii);

–          teorii despre adevar :

               – teoria corespondentei (singura teorie definitionala a adevarului );

               – teorii criteriale :

                            – teoria pragmatista a adevarului (criteriul adevarului este utilitatea);

                            –  teoria adevarului coerenta ;

      –    natura erorii, eroare si minciuna ;

      –  cauzele erorii (caracterisici ale faculatatii noastre de cunoastere , liberul arbitru ,                teoria conspirationala a ignorantei);

      – relatii intre cunoastere si eroare

Idei principale

–          rolul limbajului in cunoastere ;

–          relevanta intrebarilor despre originea limbajului ;

–          Ludwing Wittgenstein , Tractatus logico-philosophicus (propozitiile sunt imagini ale realitatii ) ;

–          L. Wittgenstein, Cercetari filosofice  (prejudecatile teoriilor clasice despre limbaj);

Natura, cauzele si rolul erorii in cunoastere

Cunoasterea reprezinta posesie a adevarului dar  si  un amestec de adevar si eroare.

De asemenea, valoare,norma fundamentala a cunoasterii este eroarea ;solidara cu minciuna se deosebesc prin internationalitate.

Categorii de falsitati-E=N(indica absenta adevarului)

-n=I(sugereaza indirect posesiaT)

Oamenii cauta adevarul. Dar ce ii impiedica sa ajunga la el ? Raspunsurile se refera la :

1.natura umana

2 natura adevarului

3 influenta nefasta a unor nu stiu

RENES DESCARTES

Intelectul uman =  limitat dar

Ratiunea = vine de la Dumnezeu =perfect insa vointa (liberal arbitru) il sileste sa treaca    dincola  de limitele sale=> erou

Celelalte raspunsuri sunt legate de accentuarea si respingerea ideii ca T este manifest=>eroarea = lipsa , nu are niciun rol in cunoastere.

Karl Popper

Eroarea = are un rol important in cunoastere=> se raporteaza la eroare , incearca sa falsifice ideile si teoriile pentru a delecta si elimina erorile=> cunoasterea = nu este in continuu problema de acumulare de T=ri ci unul de detectare si eliminare a erorii

=>Pentru K.Poper “cu fiecare pas inainte ,cu fiecare problema pe care o rezolvam ,nu descoperim numai probleme noi si nerezolvate,ci si acolo unde am crezut ca stateam pe temeiuri solide si sigure , toate  lucrurile erau , in realitate, nesigure si intr-o stare de curgere”=> ignoranta este mediul cunoasterii noastre.

=> Progresul cunoasterii nu inseamna atat o sporire a numarului de T =sip e care le detinem ,cat o intelegere  mai buna a ignorantei noastre ,ceea ce reprezinta ,asa cum subliniaza K.Popper o semnificatie moderna a cuvintelor lui Socrate: “ Stiu ca nu stiu nimic” => eroarea (descoperirea ideilor false), are un rol pozitiv in cunoastere.

Problema limbajului

Cunoasterea = un ansamblu de enunturi adevarate si intemeiate. Adevarul este o propietate pe care o au unele enunturi ale noastre . Cunoasterea si limbajul sunt legate de :

–       limbaj (natura si limitele lui pot fi considerate teme epistemologice );

–       mediu instrument al cunoasterii => relatia cunoastere – limbaj  amplifica problematizarile specifice teoriei cunoasterii:

  1. Daca  reusim sa dobandim T, il putem reda in mod adecvat prin intermediul limbajuli nostru?
  2. Cuvintele si structurile limbajului sunt potrivite pentru lumea reala?
  3. Folosind limbajul pentru a cunoaste si pentru a reda ceea ce stim , ne referim la  o alta lume decat cea reala?

Cele mai importante teze cu privire la relatia cunoastere-limbaj :

a)     Cunoasterea (propozitionala, explicita ) este mediata  prin limbaj , nu reprezinta o cale dircta de acces la realitate .

b)    Limbaje ireductibile unul la celalalt , par a desscrie lumi ;

c)     Limbajul un instrument activ al cunoasterii , pentru uni are rol de deformare a realitatii.

d)    Limbajul discontinuu => limea descrisa prin el devine si ea la fel .

e)     Originea limbajuli =corelata cu originea omului (a aparut o data cu el ).Unele cu privire la originea omului pot spune indirect ceva despre posibilitatile acestuia de a cunoaste lumea reala .

Exemple:

  1 – antichitate

    – al lui Cratylos ( personaj in dialogul lui Platon) “ in chip firesc , pentru fiecare din realitati, ar exista o dreapta potrivire a numelui “ , putem cunoaste lumea asa cum este .

         – al lui Hermogenes “ dreapta potrivire a  numelui “ nu este decat  “conventie si accord “.

2 – epoca moderna

         – John Locke : cunoasterea noastra are mereu de-a face cu enunturi “ cuvintele nefiind decat “ semen ale ideilor noastre “ , nu lucruri in sine .

        – David Hume : realiza  o difernta intre trairile imediate (durerea) si amintirea lor, evocarea unor impresii nu poate avea niciodata forta si vitalitatea originara a acestora.

Pentru acesta “ gandul cel mai viu ramane in urma celei mai palide senzatii”.

Friedrich Nietzsche considera ca limbajul si realitatea sunt incomensurabile , limbajul falsifica in mod necesar realitatea duce la o ordonare si simplificare a ei prin notiuni .

Cunoasterea este un instrument in lupta care este viata , un fenomen conditionat de viata si adevarul este  interpretare . Reprezentarile omului asupra lumii , conditionate de limbaj,  sunt perspective asupra lumii , nu expresii ale unei lumi in sine.

Studiu comparativ

Comparati conceptia lui Auguste Comté si respectiv cea a lui Friederich Nietzsche despre cunoastere, analizand urmatorul text:

„Impotriva pozitivismului ce ramane la nivelul fenomenelor avand logica <<doar faptele exista>>, as replica: <<nu, tocmai faptele nu exista, exista doar interpretari>>.” (F. Nietzsche – Vointa de putere )

Una dintre notele specifice ale filosofiei este imposibilitatea  de a-si identifica un statut ultim ca disciplina.Filosofiei ii este caracteristica miscarea interna de redefinire.S-ar putea spune chiar ca nu exista conceptii filosofice despre realitate, adevar, lume fara ca acestea sa nu presupuna o conceptie diferita asupra filosofiei.In aceasta problematica, care ar putea fi exprimata prin interogatia :ce este filosofia?, se inscriu si cele doua pozitii filosofice prezente in textul lui Nietzsche: pe de o parte filosofia ca cercetare a fenomenelor si, pe de alta parte, filosofia ca interpretare.

Potrivit lecturii lui Nietzsche, pozitia filosofiei ar putea fi redusa la teza ca doar „faptele exista”.Insa astfel nu se ofera decat o viziune ingusta asupra pozitivismului.Intrucat stiinta era considerata forma cea mai inalta a cunoasterii in concceptia lui Comte. Filosofia pozitivista este de natura stiintifica.Astefl filosofia pozitivista este expresia intima a evolutiei inteligentei umane; la conceptia pozitivista nu se ajunge decat prin parcurgerea unei etape initiale de gandire: etapa teologica si etapa metafizica. In fiecare dintre aceste etape, realitatea este problema constanta a gandirii: etapa teologica –  realitatea este explicata prin intermediul divinitatii; in etapa metafizica, fenomenele sunt explicate prin intermediul conceptelor de esenta, principiu, cauza, pentru ca, in etapa pozitiva in intermediul observatiei, sa fie cercetate legile fenomenelor.

Marii filosofi

  1. Xenofan din Colofon (570-475 I. Hr. )
  2. Democrit (460 – 370 I. Hr. )
  3. Sofistii  :  Protagoras din Abdera (480-710 I.Hr.);  Gorgias din Leontinoi (485-380 I. Hr.); Prodicos din Chios (470/460 – 399 I. Hr.);   Callicles.
  4. Socrate (470 – 399 I. Hr.)
  5. Platon (427-347 I.Hr )
  6. Artistotel (384-324 I.Hr )
  7. Thoma De Aquino (1225 – 1274 )
  8. Rationalistii: René Descartes (1596- 1650);Baruch Spinoza (1632 – 1677);Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 – 1716)
  9. Empiristii: John Locke (1632 – 1704); David Hume (1711 – 1776 ); George Berkeley (1685 – 1753)
  10. Immanuel Kant (1724 – 1804)
  11. Friederich Nietzsche (1844 – 1900)
  12. Karl Raimund Popper (1902 – 1994)
  13. Henri Bergson (1859 – 1941)
  14. Alfred J. Ayer (1910 – 1989 )
  15. Edmund Gettier ( 1927 – )
  16. Bertrand Russel (1872 – 1970 )
  17. Kyle Gilbert (1900- 1976 )
  18. W. Orman Quine (1908 – 2000)
  19. Gottlob Frege (1848 – 1925)
  20. William James (1842 – 1910 )
  21. Brand Blanshard (1892 – 1987)
  22. Sf. Augustin (354 – 430 )
  23. Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951)
  24. Auguste Comte (1798 – 1857)
  25. Keith Lehrer (1926 – )
  26. Alfred Tarski (1902 – 1983)
  27. Lucian Blaga (1895 – 1961 )